Ce se întâmplă de acum cu UNIUNEA EUROPEANĂ

Dacă vreți să susțineți financiar proiectul, puteți să contribuiți aici:   / ceseintampla  

În 2023, circa €10 miliarde au fost deblocate după ce Ungaria a acceptat să renunțe la veto-ul privind sprijinul pentru Ucraina.

România, între 2014 și 2020 a luat 30,8 miliarde EUR Fondurile Structurale și de Investiții

Din PNRR, 28,5 miliarde EUR (granturi + împrumuturi) Până martie 2024, România a încasat aproximativ 9 miliarde EUR.

Fonduri structurale, Perioada 2021–2027: 31 miliarde EUR pentru coeziune .
• Până în decembrie 2024, rata de absorbție era de doar 2 % pentru coeziune (excluzând avansurile), iar ar exista un risc de neaccesare a 5,2 miliarde EUR România a cheltuit în 2024, prin Anghel Saligny, aproximativ 3 miliarde de euro.

Uniunea Europeană își are originile directe în Tratatul de la Roma. Deși numele „Uniunea Europeană” a venit mai târziu (1993, prin Tratatul de la Maastricht), ideea, structura și principiile au fost puse atunci, în 1957.

Întâi a fost organizată o Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului. Să pună sub control comun producția de cărbune și oțel, pentru ca niciun stat să nu-și mai poată reînarma pe ascuns. Cărbunele era principala sursă de energie industrială. Oțelul era materialul-cheie pentru fabricarea armelor, tancurilor, navelor, avioanelor. Prin urmare, cine controla aceste industrii, controla capacitatea de a face război.

Membri fondatori (6 țări): Franța, Germania de Vest, Italia, Belgia, Țările de Jos (Olanda) și Luxemburg.

Acel timp se discuta tocmai în sensul blocării intenției de a mai exista vreun război în Europa, se discuta și despre o armată europeană.

Odata puse împreună aceste țări trebuiau să decidă un loc în care să se desfășoare această organizare. Noi acum știm că acel loc este Bruxelles-ul.

În Cartierul European se află sediile unor organizații puternice precum Comisia Europeană, Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene și Agenția Europeană de Apărare, ca să numim doar câteva. La doar câțiva kilometri distanță se află sediul NATO, unde au loc anual 6.000 de întâlniri care conturează strategia militară a Occidentului.

Nu trebuia să fie Bruxelles-ul capitala. E foarte interesant cum a ajuns să fie Bruxelles. Povestea începe în vara anului 1952, când miniștrii de externe din Belgia, Franța, Germania de Vest, Luxemburg, Italia și Țările de Jos s-au întâlnit la Paris pentru a decide unde să aibă sediul o nouă organizație numită Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelulu

Această comunitate fusese creată cu un scop clar: să lege economiile Europei între ele. în special industriile grele (cărbune și oțel), pentru ca războiul între aceste state să devină imposibil. Dacă industriile cheie ale țărilor erau interdependente, niciuna nu ar mai fi putut porni un război fără să-și afecteze propriii aliați.

Bruxelles părea o alegere logică. Era situat aproape la jumătatea distanței dintre Franța, Germania și Regatul Unit – cele mai mari economii ale continentului, și tocmai aceste trei state, prin rivalitățile lor, provocaseră două războaie mondiale. Reconcilierea dintre ele era esențială pentru o Europă pașnică și unită.

Însă ministrul belgian de externe, Paul van Zeeland, s-a opus ferm. A avertizat că, dacă guvernul său ar accepta ca Bruxelles să găzduiască această nouă instituție europeană, proiectul s-ar prăbuși peste noapte.
De ce? Nu avea legătură cu Europa, ci cu problemele interne ale Belgiei.

Cu doar doi ani înainte, Belgia fusese cuprinsă de o criză profundă legată de regele Leopold al III-lea. Acesta fusese acuzat că a colaborat cu naziștii în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, iar după război a fost obligat să abdice și să plece în exil, în Elveția.

Cu doar doi ani înainte, Belgia fusese cuprinsă de o criză profundă legată de regele Leopold al III-lea. Acesta fusese acuzat că a colaborat cu naziștii în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, iar după război a fost obligat să abdice și să plece în exil, în Elveția.

Totuși, în martie 1950, a avut loc un referendum pentru întoarcerea lui pe tron. Surprinzător, referendumul a trecut. Dar rezultatul a divizat profund țara. În regiunea francofonă Valonia (sudul Belgiei), oamenii au fost revoltați. În Liège, zona industriale din Valonia, au izbucnit proteste violente și chiar apeluri pentru crearea unei Republici Valone, separate de restul Belgiei.

Pe 30 iulie 1950, poliția a deschis focul asupra demonstranților, omorând patru oameni. Țara era, practic, la un pas de război civil.

Trei zile mai târziu, regele Leopold a anunțat că va abdica în favoarea fiului său, pentru a evita vărsarea de sânge. Abdicarea a devenit oficială un an mai târziu, dar teama că Belgia s-ar putea destrăma a rămas vie în clasa politică.

Așa că atunci când Bruxelles a fost propus ca sediu al noii Europe unite, belgienii au spus: „băi, nu!” Nu voiau să riște și mai multă instabilitate internă.