„Pentru mine ești mort.” — 14 minute mai târziu, spitalul a sunat...

Într-un birou de sticlă și oțel, suspendat deasupra agitației implacabile a Bulevardului Unirii din București, aerul era dens, nu de căldură, ci de ani de resentimente înghețate. Eliza, la doar douăzeci și șapte de ani, stătea dreaptă, silueta ei impecabilă, îmbrăcată într-un costum croit cu precizie care funcționa ca o armură psihologică. Ea era moștenitoarea unei averi substanțiale, dar această bogăție venea cu o povară grea, țesută din compromisuri și secrete. Ochii ei, de obicei reci și analitici în ședințele de consiliu, ardeau acum cu o intensitate dureroasă, fixându-l pe bărbatul așezat la masa masivă din mahon.

Ea rosti cuvintele nu ca pe o amenințare, ci ca pe o sentință definitivă, o tăietură chirurgicală menită să oprească o infecție veche: Pentru mine ești mort. Nu fusese un strigăt, ci o șoaptă, cu atât mai devastatoare. Această sentință finală era punctul culminant al unei lupte interne care durase de când înțelesese sursa reală a imperiului lor și rolul lui în distrugerea lentă a mamei sale. Era actul ei de justiție personală, de eliberare forțată.

Bărbatul, Tudor, figura patriarhală temută și respectată în cercurile de afaceri, nu a ripostat. Nu a fost negare sau furie. A fost o liniște mult mai tulburătoare. Mâna lui, întinsă să apuce un pahar de cristal plin cu apă, s-a oprit brusc. Tensiunea din încăpere deveni insuportabilă, ca o coardă întinsă la maximum. Eliza se aștepta la o explozie de reproșuri, la o încercare disperată de manipulare, dar a primit doar o imobilitate absolută.

Tudor trase o singură, scurtă, sforăitoare gură de aer, care nu părea să ajungă nicăieri. Apoi, corpul lui, care păruse atât de solid și de neclintit, se prăbuși lent, cu o demnitate înfricoșătoare, peste masa lustruită. Zgomotul surd al capului lovind lemnul a spart vraja, dar nu și liniștea Elizei. Timp de o secundă, a crezut că este un act de teatru, o ultimă încercare de a o pedepsi.

Dar teatrul s-a transformat în realitate când asistenta executivă a intrat, alertată de lipsa de sunete după plecarea Elizei, și a emis un țipăt ascuțit, plin de panică, care a sfâșiat calmul aristocratic al biroului. În haosul care a urmat – telefoane disperate, sunetul îndepărtat al sirenelor ambulanței – Eliza a părăsit clădirea. Nu a ajutat, nu a privit înapoi. Sentimentul de vinovăție era încă sub control, sub stratul gros de justificare. Ea a reușit să se convingă că, indiferent de consecință, el și-o merita.