Cartea 01 - Jocul lui Ender - Orson Scott Card

#ender #joculender #carti #cartiromana #lecturiaudio #lecturi #dragoste #teatru #teatruonline #teatruaudio #cartiaudioromana #cartiaudio #misterul #crima #orsonscottcard #orson #SF

TERŢUL

  — Am privit prin ochii lui. Am ascultat cu urechile lui şi-ţi spun: el este! Oricum, unul mai bun nu vom obţine.

  — La fel ai spus şi despre frate-său.

  — A fost considerat incompatibil. Din alte motive. Fără nici o legătură cu aptitudinile lui.

  — Şi cu soră-sa, la fel. Există îndoieli şi-n legătură cu el. E prea maleabil. Gata oricând să se lase dominat de voinţa altuia.

  — Nu însă dacă respectivul îi este duşman.

  — Şi-atunci, ce-o să facem? Îl înconjurăm tot timpul cu duşmani?

  — Dacă va fi nevoie…

  — Parcă spuneai că-ţi place puştiul.

  — Dacă gândacii pun mâna pe el eu rămân prietenul lui cel mai bun.

  — Bine. La urma urmei, salvăm lumea. Ia-l!

  Femeia de la monitoare îi zâmbi prietenos, îi ciufuli părul şi spuse:

  — Andrew, cred că deja ţi-e pur şi simplu scârbă de monitorul ăsta oribil. Ei bine, am o surpriză pentru tine. Azi îl scoatem. O s-o facem chiar acum şi n-o să te doară deloc!

  Ender încuviinţă din cap. Bineînţeles, era o minciună că n-avea să-l doară deloc. Dar deoarece adulţii o repetau întotdeauna, când ceva urma într-adevăr să doară, se putea bizui pe afirmaţia aceea ca fiind o precizare destul de corectă a viitorului.

  Uneori, minciunile erau mai sigure decât adevărul.

  — Hai încoace, Andrew, şi aşază-te aici, pe masa de examinare. Peste câteva clipe vine şi doctorul.

  Fără monitor… Ender încercă să-şi imagineze cum avea să fie fără micuţul aparat implantat în ceafa. „O să mă întorc pe spate în pat şi n-o să mă mai apese. N-o să-l simt furnicându-mă şi absorbind căldura când îmi fac duş.

  Şi Peter n-o să mă mai urască. O să vin acasă şi-o să-i arăt că nu mai am monitorul, să vadă că nu-l păcălesc. Acum o să fiu un copil normal, ca el. Atunci n-o să mai fie aşa de rău. O să mă ierte că am purtat monitorul cu un an mai mult decât el. O să fim…

  Totuşi nu cred c-o să fim prieteni. Nu, Peter e prea periculos. Se înfurie mult prea rău. Totuşi, fraţi… Nu duşmani, nu prieteni, ci fraţi… capabili să trăim sub acelaşi acoperiş. N-o să mă urască, o să mă lase-n pace. Şi, când o să vrea să se joace de-a gândacii şi astronauţii, poate că n-o să fiu obligat să mă joc, poate c-o să pot sta liniştit să citesc o carte.”

  Însă Ender ştia, chiar în timp ce se gândea, că Peter n-avea să-l lase în pace. Când îl apucau pandaliile, ochii îi sclipeau într-un fel anume şi, ori de câte ori îi zărea privirea aceea scânteietoare, ştia că în nici un caz Peter n-avea să-l lase în pace. „Exersez la pian, Ender. Vino şi-ntoarce-mi partiturile. Ah, băiatul-monitor e prea ocupat ca să-şi poată ajuta fratele? E prea deştept? Te duci s-omori nişte gândaci, astronautule? Nu, nu, n-am nevoie de-ajutorul tău! Mă descurc şi singur, puştiule, Terţule mucos!”

  — N-o să dureze mult, Andrew, spuse doctorul.

  Ender încuviinţă din cap.

  — Monitorul este astfel construit încât să poată fi uşor deconectat. Vei simţi totuşi nişte furnicături. Unii spun că au încercat o senzaţie de lipsă. S-ar putea să te pomeneşti căutând ceva, ceva ce nu poţi găsi şi nici nu-ţi poţi aminti ce anume era. De aceea o să-ţi spun eu: o să cauţi monitorul, care nu mai e acolo. După câteva zile, senzaţia va dispărea.

  Doctorul răsucea ceva în ceafa lui Ender. Brusc, o durere îl străbătu pe băiat precum un ac, din gât până în rărunchi. Ender îşi simţi spinarea smucindu-se, iar trupul i se arcui violent spre spate; capul îi lovi masa. Picioarele i se zbăteau dezarticulate, iar mâinile i se încleştaseră, strângându-se între ele cu atâta putere, încât îl durură.

  — Deedee! răcni doctorul. Am nevoie de tine! Infirmiera apăru în goană şi icni, văzându-i. Trebuie să relaxez muşchii ăştia! Vino încoace! Ce-aştepţi?

  Ender simţi alte mâini atingându-l, însă nu le putu vedea. Se răsuci pe o parte şi căzu de pe masă.

  — Prindeţi-l! strigă infirmiera.

  — Ţine-l nemişcat…

  — Tineţi-l dumneavoastră, domnule doctor, e prea puternic pentru mine…

  — Nu pe toată! Îi blochează inima!

  Ender simţi un ac înţepându-l deasupra gulerului cămăşii. Îl frigea, totuşi acolo unde se răspândea focul, muşchii i se relaxau treptat. Acum putea plânge de spaimă şi durere.

  — Cum te simţi, Andrew? întrebă femeia.