Șapte uși | Costache Ioanid | Poezie audio recitată de autor | înregistrare veche

Şapte uşi
Costache Ioanid

La o uşă cu păcate
(Cum sunt toate...)
a bătut încetişor
mâna cea cu sfânt izvor
A bătut cu bunătate.
Însă omul, cu zăvor
era prins de Asmodeu
într-un somn adânc şi greu.

Şi-a bătut din nou la uşă
braţul dragostei divine.
Cine bate? Cine bate?
Eu sunt, Leul care vine;
astăzi Mielul blând şi mut,
dat la moarte pentru tine.
Pentru mine? Cum se poate?
Dar ce crimă am făcut?
Eu nu mint, nu fac trafic,
casa nimănui nu stric,
nu mă-mbăt. Nu trag tutun,
nu mă cert, nu mă răzbun...
Eu sunt omul cel mai bun.
La biserică mă duc...
şi la Paşti...şi la Crăciun...
Biblia...am...răsfoit-o...
hăt, de când eram un ţânc...
Şi zicând acestea, gazda
adormi şi mai adânc.

Şi-a bătut în altă parte
Călătorul milenar
coborât de pe Calvar.
Este cineva la uşă?
zise-o voce cu ţepuşă.
Eu, Cuvântul ce dă Har.
Cum? Aici? La mine-acasă?
Eu sunt foarte ocupat.
Treburile nu mă lasă
nici măcar nu stau la masă.
Mă iertaţi, dar nu descui.
Cine are timp de sfaturi,
treaba lui!

Şi-a bătut Isus la uşa
unui om la fel de rău.
Cine-i?
Salvatorul tău.
Salvator? Eu n-am nevoie!
Dacă-n cer, în tot înaltul,
la Iehova sau la Joe,
e un Rai mai sus de stele,
nu mă duc purtat de altul,
ci cu aripile mele!

Şi-a bătut la altă uşă
mâna marelui proscris.
Uşa s-a... întredeschis
Cine-i şi cu ce dorinţă?
Sunt de Tatăl Meu trimis
ca să vă aduc salvare
prin credinţă,
cum profeţii au prezis.
Da, credinţa nu e rea...
Dar, de-i vorba de căinţă,
eu nu las credinţa mea!
Datina cea bătrânească!
Paştele cu miel, cu pască,
Anul Nou cu baclava,
peşte la Buna-Vestire.
Uite, asta-i mântuire!
Să mă las ca rătăciţii
de atâtea vechi tradiţii,
de petreceri bunăoară,
de minciuna...necesară...
de o glumă...de-o ţigară
şi...de tot ce se iveşte?...
Să se lase cine-o vrea!
Îl priveşte.
Eu nu las credinţa mea!

Şi din nou, Acel ce-mbie
a bătut la alt cămin.
O, Stăpânul meu divin,
ce înaltă bucurie!
Ai venit din Empireu
ca să vizitezi în treacăt
pe-un nevrednic cum sunt eu.
Uite, Îţi sărut sandala
ca Maria din Magdala,
după cum Ţi se cuvine.
Şi-acum... du-Te şi împarte
Vestea bună mai departe.
Şi... mai vino pe la mine...

Şi Isus S-a dus să bată,
cu acelaşi dor în piept,
la o uşă depărtată.
Domnul meu, de când Te-aştept!
Vino căci Ţi-am pregătit
o odaie miresmată
cea mai bună încăpere,
cu fotolii şi lăicere,
ca să stăm mai mult, mai mult...
Tu să-mi tâlcuieşti mistere,
eu să stau să Te ascult.
Intră dar, Lumină vie.
fagure de mângâiere!
Însă... n-aţinti prin casă...
ochii Tăi din alte sfere,
căci... e-atâta murdărie
prin unghere...

Iar la urmă Călătorul
a bătut la un pridvor.
Prin păienjenişuri sumbre
şi prin fum ameţitor,
se stârni un joc de umbre
şi se auzi un geamăt:
"Ajutor! Ajutor!"

Şi deodată
se cutremură pridvorul
de o luptă-nverşunată.
Ca năluci în văi deşarte,
umbrele loveau de moarte.
zăngăniră geamuri sparte.
Apoi uşa a fost dată
la o parte.

Doamne, hoţii mă sugrumă.
Uite-mă cum mă legară.
Casa mea... era un templu,
un Eden, odinioară.
Dar prietenii cu mască
au ştiut să mă-mbrâncească
în orgie şi în viciu -
şi din templul meu făcură
o tavernă şi-un ospiciu.
Vino, Doamne, dă-i afară!

Şi Isus, luând în mână
bici de funii şi curele,
iată-L... face-un pas cu ele.
Sare uşa din țâțână.
Cade lanţul pe podele.
Fug ca şerpii prin ţărână
toţi prietenii de rele.
fuge pofta şi minciuna,
furtişagul şi beția,
îmbuibarea şi trufia;
fug... şi fug pe totdeauna.
Sunt salvat! Sunt liber!
Casa mea a Ta e toată!
Nu mai pleci de-aicea Doamne,
niciodată!
Intră ca Stăpân pe veci.
Schimbă totul cum Îţi place,
dar de-aicea nu mai pleci!...

Fericit şi plin de pace,
Domnul iute Îşi sumete
mânecile Lui de in.
Zboară sticlele de vin,
veştejitele buchete,
scrumiere şi brichete,
toată spuma de venin.

Da. A fost învins duşmanul!
Se înalţă-n soare schele...
Cu luciri de baionete,
bate, bate târnăcopul
în perete.

Lumea, plină de mirare,
trecători, prieteni, neamuri,
toţi se-ntreabă: Ce-o fi oare?
Iar Zidarul le răspunde:
"Deocamdată, demolare!..."