Adrielle x AI - Bătălia de la Rovine (1395)

Prin norii grei, căzuți pe ape stinse,
Se-ascunde-un drum sculptat din lacrimi reci, aprinse.
Mircea pășește drept, cu fruntea către vânt,
În spate — un neam întreg, în față un mormânt.

Rovine arde-n tăcere, ca o rană vie,
Sub trestii putrede șoptește-o profeție:
„Cine pășește-n glod, spre glorie sau chin,
Nu-și lasă țara pradă morții-n mâini de străin’.”

În mlaștină, pământul cheamă sânge,
Și tot ce cade, tot renaște, tot învinge.
Când Baiazid se-avântă drept în stei,
Carpații urlă: „Nu treci peste noi, căci nici noi nu trecem de-ai tăi!”

În Rovine, sub cerul fără somn,
S-a scris din fulger țara peste Domn.
Și sabie cu sabie, sub ploi de foc,
S-a ridicat Wallachia-n ultimul ei loc!

Aerul mușcă tare — rece, fără milă,
Sub coifuri negre, viața-i subțire și umilă.
Dar muntele și codrul, pân’ la ultimul copac,
Se țin de el, de Mircea — un braț și-un vechi toiag.

Sultanu-n furie vine ca o furtună-n iarnă,
Cu mii de pași ce scutură pământul, fără sfială.
Dar pasul lui afundă-n mlaștină trădare,
Iar lupii Carpaților îl prind în strânsă-ncleștare.

Și-atunci, din stuful negru, se ridică-un urlet sfânt,
Căci libertatea nu se roagă — ea se scrie în pământ.
Și-n valea Rovinelor, când cerul s-a rupt-n două,
S-au ridicat cei o sută ca zece mii din rouă.

În mlaștină, pământul cheamă sânge,
Și tot ce cade, tot renaște, tot învinge.
Când Baiazid se-avântă drept în stei,
Carpații urlă: „Nu treci peste noi, căci noi nu trecem de-ai tăi!”

În Rovine, sub cerul fără somn,
S-a scris din fulger țara peste Domn.
Și sabie cu sabie, sub ploi de foc,
S-a ridicat Wallachia-n ultimul ei loc!

Sub ape tulburi stau oase vechi de eroi,
Sunt cei ce au murit ca să respirăm noi.
Sub rădăcini de stejari încă bate-un răsunet,
Al tăriei ce-n veac nu s-a stins nici un minut.

Ridică fruntea, suflete, spre cerul plin de fum:
„Pe-aici n-a fost vreodată vreun alt drum.”
Și jurământul strigă-n codru încă viu:
„Fără de Rovine, nici azi n-am fi fost viu!”

În mlaștină, istoria respiră încă tare,
Și Rovine cântă-n sânge fiecărui om, fiecare.
Mircea cel Bătrân, cu pasul său de fier,
A rupt o oaste care credea c-a rupt din cer.
Și până azi, prin ceață, prin păduri, prin vale,

Se-aude clopot vechi, de lupte ancestrale.
Că-n Rovine, când lumea s-a frânt în două din greoi,
Țara a spus: „Nu cade nimeni! Cădem toți! Dar nu treci peste noi!”