Michel Zevaco - Volumul 05 - Pardaillan si Fausta - Partea 01

#fausta #pardaillan #cavalerii #pardaillan #faustainvinsa #carti #cartiromana #lecturiaudio #lecturi #michelzevaco #zevaco #ura #dragoste #lecturiAI #lecturiAIonline #lecturiAIaudio #cartiaudioromana #cartiaudio #crima #razbunare


În zorii zilei de 21 februarie 1590, dangătul funebru al clopotului vestitor de moarte suna deasupra Romei papilor ― Romei lui Sixt al V-lea. Vuietul surd care se revărsa pe străzile încă învăluite în întuneric arăta că mari mulţimi se îndreptau spre o întâlnire misterioasă, întâlnirea avea loc în Piaţa del Popolo, unde era ridicat un eşafod. Scăpărând în mâinile călăului, securea se va ridica deasupra unui cap. Capul se va rostogoli. Potrivit sentinţei, călăul îl va apuca de păr şi-l va arăta norodului Romei... Şi va fi capul unei femei frumoase şi tinere, al cărei nume celebru, evocator al celei mai stranii aventuri petrecute în acele vremuri de demult, era şoptit cu un fel de admiraţie de către mulţimea adunată în jurul eşafodului:

— Fausta! Fausta! Fausta e cea care va muri!

Principesa Fausta era închisă în castelul Saint-Ange de zece luni, de când fusese făcută prizonieră în aceeaşi Romă în care-l atrăsese pe cavalerul Pardaillan... Singurul om pe care-l iubise... căruia i se dăruise... pe care, în cele din urmă, ar fi vrut să-l ucidă, pe care, fără îndoială, acum îl credea mort. Şi astfel, nemaipomenita aventurieră, care visase să reînnoade tradiţia papesei Ioana{1}, aştepta ziua în care va fi executată sentinţa de con-damnare la moarte pronunţată împotriva ei. Fapt cutremurător, execuţia fusese amânată pentru că, în momentul când Fausta urma să fie dată pe mâna călăului, se aflase că era pe cale să devină mamă. Dar acum, când copilul venise pe lume, nimic n-o mai putea salva.

În curând va bate pentru ea ceasul când avea să plătească îndrăzneala şi înverşunata-i luptă împotriva lui Sixt al V-lea. În dimineaţa aceea Fausta trebuia să moară!

În dimineaţa aceea, într-una din fastuoasele săli ale Vaticanului, doi bărbaţi stând în picioare, faţă în faţă, îşi aruncau în obraz cuvinte pline de ură ce păreau şi mai înfrico-şătoare din pricina atitudinii lor neclintite Şi parcă împietrite. Erau bărbaţi în puterea vârstei şi chipeşi amândoi. Deşi aparţineau bisericii, purtau cu graţie semeaţă armoniosul costum al cavalerilor epocii; erau mari seniori, de bună seamă. Iar în inimile lor clocotea aceaşi ură, pentru că dragostea pentru aceeaşi femeie îi învrăjbise.

Unul dintre ei se numea Alexandru Peretti! Numele de familie al sanctităţii sale Sixt al V-lea! Omul acesta era într-adevăr, nepotul papii. Tocmai fusese numit cardinal de Montalta. Era socotit pe faţă urmaşul lui Sixt al V-lea, al cărui sfetnic şi confident era. Celălalt se numea Hercule Sfondrato şi aparţinea uneia dintre cele mai bogate familii din Romagna; îşi îndeplinea funcţia de mare judecător cu o severitate care făcea din el unul dintre cei mai straşnici executori ai ideilor lui Sixt al V-lea.

Iată ce-şi spuneau cei doi bărbaţi:

— Ascultă, Montalta, ascultă! Iată că sună clopotul... nimic n-o mai poate salva acum şi nimeni!

— Am să mă arunc la picioarele papii, gemu nepotul lui Sixt al V-lea şi am să obţin iertarea ei...

— Papa! Păi, dac-ar avea puterea s-o facă, mai curând ar omorî-o cu mâinile lui, decât s-o salveze. Ştii Montalta, ştii bine că numai eu pot s-o salvez pe Fausta. Ieri i s-a citit sentinţa. Acum eşafodul este ridicat. Într-o oră, Fausta va înceta să mai trăiască, dacă nu-mi juri pe Cristos, pe cununa lui de spini şi pe rănile lui, că renunţi la ea...

— Jur... ― bâigui Montalta.

Şi se opri, buimăcit de durere, de furie şi de groază.

— Ei bine ― mârâi Sfondrato ― ce juri?

Erau acum atât de aproape unul de celălalt, încât se atingeau. Privirile lor rătăcite îşi aruncară o ultimă ameninţare, iar mâinile lor frământară mânerele pumnalelor.

— Jură, hai, jură odată! repetă Sfondrato.