Agentul secret al lui Altîn-Bey - Rodica Ojog-Brașoveanu

#rodicaojog #rodicaojogbrasoveanu #carti #cartiromana #lecturiaudio #lecturi #dragoste #teatru #teatruonline #teatruaudio #cartiaudioromana #cartiaudio #agentul #agentulsecret

În sâmbăta patimilor, la ceasul când nasc spaimele, noaptea îşi dezlegase întunericul peste târgul Bucureştilor, fluturând miresme de liliac şi salcie tânără. Un bărbat răsărit se furişă pe o poartă dosnică a Curţii Domneşti, ocoli cu chibzuială străjile şi, strecurându-se şerpeşte printr-o spărtură a zidului grădinii celei mari năpădite de floare, se înfundă în ulicioara Cucului.

Era înveşmântat într-un fel de burnuz lung până la călcâie, cu două despicături de o parte şi de alta a trupului ce-i lăsau mâinile slobode. Jungherul subţire şi încovoiat nu-l purta în cingătoare, la vintre, ci la spate, de unde putea fi scos iute şi pieziş după năravul tâlharilor hârşiţi la drumul mare.

Darabanele spătăriei vestiră noaptea, îndemnând târgoveţii să-şi caute casele. La hanul mănăstirii Sfântul Gheorghe, unul câte unul neguţătorii căutau lung spre cerul înalt, unde primele stele agăţau cercei de argint, apoi zăvoreau cu străşnicie dughenele boltite. Obloanele erau cetluite pieziş cu brâie zdravene din fier călit, având la capete lacăte grele născocite de nemţi pentru tihna avuţiilor. Pe Spiru, grecul, îl ajutau doi ciraci să-şi strângă ţesăturile scumpe. La lumina beteagă a fanarelor aninate în canatul uşii luceau tafte şi atlazuri florii, chilimuri, stofe cu fesfesele felurite, al căror rost doar muierile îl ştiu, cuvenit obrazelor alese.

Mai zăbovea doar Eftimie arvanitul, care-şi vindea cu dichis, în cornete ghiurghiulii, marfa aromitoare. Slujnicile şi jupânesele umpleau de larmă prăvălia albanezului. Bucuria le ardea mocnit în luminile ochilor, plecau grăbite cu braţele pline de zaharicale.

Mirosea în urma lor, până departe, a vanilie şi cuişoare, a coriandru, ambră şi mosc, iris şi apă de trandafir, a cozonac proaspăt şi aburi de pască abia scoasă din cuptor. Simigiul avea dever şi la curte. În fiece joi, îşi umplea careta cu cofeturi şi siropuri dulci din lămâie şi ienibahar pentru domniţe. Lui Beizadea Mateiaş îi plăceau mai cu seamă „moşul de zăpadă“, pe care arvanitul îl ticluia din zahăr amăgit cu pojghiţă sticloasă deasupra şi „morişca“ sau „balaurul cu şapte capete“. Capetele erau lungi, conabii, cu gust de rodie şi verzi, lăsând fistic în cerul gurii. Coconul păstra la urmă pe cel moale din marţipan galben cu steluţe cireşii, mici cât gămălia.

Deodată, Bucureştii se umplură de vuiet. O oaste de trâmbiţe şi tălăngi se năpusti asupra lui. Clopotele din mahalele Oţetarilor şi Scorţarului, ale Brezoianului şi Calicilor şi mai pe urmă cele din mahalaua Săpunarilor prinseră a răsuna. Cereau Paştilor să poposească mai degrabă în târg, împungeau întunericul, zorindu-l să nu zăbovească. Noaptea asta îşi avea rosturile ei, curgea pânză cernită peste coşmeliile bicisnicilor şi hudubăile boiereşti, sporind nerăbdarea. O ploaie grăbită stârnise mirosul glodului de pe uliţe, îmbinându-l cu altele de liliac şi zambile şi lăcrămioare răsărite anume.

Clopotele turnate de Franz Zachender la Viana aveau vorbe dulci, mângâietoare; ale Bisericii de Jurământ aspre; dinspre marginea târgului răzbătea glas de bronz, domol şi cumpănit.

Bărbatul îşi strânse burnuzul la gât. Ocoli curţile cele mari ale Bujoreanului cu împrejmuiri trainice ridicate la patru înălţimi de om, păşind apăsat şi fără pripeală. În casele mici strecurate de-a lungul uliţelor întortocheate stăruia doar flăcăruia şovăitoare a candelelor, cete de câte patru străjeri cu torţe aprinse fereau de tâlhari, dar nu şi de dangătul clopotelor somnul târgoveţilor. Deodată ţâşniră ca nişte suliţe plopii arşi de la curtea Rudeanului. Fusese pârjol mare, izbucnit în temeiul nopţii, lăsând în urmă doar cenuşă şi durerea boierului Mihu izbăvit ca prin minune. Pieriseră toţi ceilalţi, jupâneasa Elena, odraslele şi slujitorii. Oamenii vorbeau despre mânia lui Dumnezeu, alţii mai prepuielnici zvoneau într-altfel. De-atunci trecuseră mai bine de nouă ani. Boier Mihu îşi luase lumea în cap, nu se mai ştia nimic despre el. Într-o vreme, Done bogasierul ştiricea că l-ar fi văzut cu mintea de tot dusă în Şcheii Braşovului. L-ar ţine, cică, de milă un unchi uitat de moarte, rudă îndepărtată cu jupâneasa Elena. De casele arse nu se mai apropia nimeni. Prin fostele odăi, prăbuşite, se aciuaseră lilieci, bufniţe şi câini uliţarnici cu părul lung şi galben.

Bărbatul îmbrăcat în burnuz înconjură din ochi curtea pustie, cercetă cu stăruinţă întunericul şi, încredinţat că nu-i ţinut în priviri, se strecură pe sub bârnele negre. Mirosea a putred, a ars, a moarte. Rezemă umbra zidului, tălmăcind fiecare zgomot.

„Încă n-a venit.“

Pe cer crescuse o lună mică, cât un irmilic de aur.