Supersonicul 01 decoleaza in zori - Partea 01 - Haralamb Zinca

#carti #cartiinromana #lecturiaudio #lecturionline #haralambzinca #supersonic #teatru #teatruonline #teatruaudio #zinca #cartiaudioromana #cartiaudio #lecturi

Zac. Pe un pat de spital. În loc de saltea, o scândură acoperită cu un cearșaf. Verdictul a fost pronunțat acum trei zile. Judecătorul, un doctor chel, cu un început de burtă, și-a scos ochelarii - îmi mărturisea astfel că fără ei vedea mai bine - s-a uitat lung la mine, nu cu compasiune, ci cu severitatea bărbătească a comandantului de oști. „Treizeci de zile complet la orizontală, mi-a spus, nemișcat, pe spate… bineînțeles dacă vrei să mai zbori… N-are nici un rost să-ți ascund că ai pe coloană trei fisuri… oricând te poate lovi paralizia…”

Eram pregătit să-i răspund: „Și șaizeci, și o sută de zile, tovarășe doctor, numai să pot zbura din nou”. Dar am tăcut. Ultimele lui cuvinte m-au înghețat. Asemenea unui condamnat, am fost scos din boxă și condus în salonul de „detenție”. „Gardiana”, o tânără cu ochi verzi și indiferenți la suferința mea, mi-a arătat patul. „Treizeci de zile la orizontală, nemișcat pe spate… bineînțeles, dacă vrei să mai zbori…”

Vreau!

Zac!

De trei zile și trei nopți tavanul alb mi-e cer. Un cer plat, dreptunghiular, redus la dimensiunile salonului, mereu același, fără nori, fără fulgere, fără soare și lună… Un cer alb… alb… alb.

Orizontul? Ușa. Se deschide când și când. În clipele acelea rare, ochii surprind o felie din coridorul întunecos al spitalului.

În spatele meu, o fereastră, de care un castan și-a lipit brațele.

Încolo?

În „temniță” nu sunt singur. Pe patul de lângă peretele din stânga, un alt „condamnat”, cu o „pedeapsă” mai aspră decât a mea, zace vârât într-o „carapace” de ghips. Doar capul ce-i iese din ghipsul acela, cândva alb, e slobod.

— Sunt maiorul Ovidiu Bucur, tanchist, s-a recomandat el încă din prima zi.

Am tresărit, căci avea un glas viu, metalic, ce contrasta cu paloarea cadaverică a chipului. I-am zărit ochii negri, mistuiți de o tainică febră lăuntrică.

— Maior Laurențiu Slavic, mi-am rostit numele.

— Tot tanchist?

— Nu, aviator.

— Ah, aviator!…

Nu știu ce o fi vrând să înțeleagă prin această exclamație, știu însă că și-a dat seama destul de repede că n-am chef de vorbă, absolut cu nimeni, că nu mă stăpânește decât dorința de a-mi „ispăși pedeapsa”. Să zac nemișcat pe spate… o zi, o noapte, și iarăși o zi, și iarăși o noapte… Doamne! Numai pe spate, cu explozia albă a tavanului în ochi. Șrapnele albe, orbitoare, mărunțite ca nisipul, mi se înfig în pupile. Mi se înfig și după ce-mi ascund ochii în dosul pleoapelor.

Nu, n-o să rezist… Durerea îmi va hărțui într-una voința până la nimicirea ei deplină. Am să cedez. Poate dacă s-ar găsi cineva să mă bată în piroane, ca pe un Christ, să n-am cum clinti, cum mă da jos din pat, cum umbla… Da, da, să fiu bătut în piroane, dacă vreau…

Închid ochii. Un timp, tavanul, ca o bizară clepsidră albă, îmi cerne, pe sub pleoape, fire de nisip strălucitor. Pe urmă, se face noapte. Întunericul - compresă tămăduitoare - îmi risipește suferințele, mă liniștește. Nu însă pentru multă vreme. Îmi aud propriu-mi glas răsunând în mine calm, ca în clipa aceea nocturnă: „Sunt 01… Am incendiu la bord!” Se interpune imediat glasul conducătorului de zbor: „Ți s-a aprins becul roșu?” Întrebarea este firească. Toate simțurile îmi sunt încordate. Becul roșu - semnalizatorul de incendiu - nu s-a aprins. Totuși, fuzelajul argintiu al avionului e învăluit în flăcări… o trepidație neobișnuită mi se răspândește în toată ființa. „Ți s-a aprins becul roșu?” aud din nou în cască întrebarea conducătorului de zbor. Nu mai am când să-i răspund. Apăs pe mânerul de catapultare, zvâcnesc fulgerător ca și când cineva m-ar fi pocnit cu un baros.

Gem și deschid ochii. Deasupra mea apare ca o lespede albă, tavanul salonului. Noaptea de sub pleoape s-a spulberat. Îmi simt fruntea îmbrobonată.

— Ce ai, frățioare? aud vocea din ghips.

— Nimic, nimic… încerc eu să-l liniștesc.

— Ai gemut, ține tanchistul să mă informeze.

Știu. Mi-am auzit glasul strivit. Mă dor oasele… fiecare bucățică… centimetru cu centimetru… oasele astea pe care de mai bine de două decenii mi le-am obișnuit cu o gimnastică severă, cu razele binefăcătoare ale soarelui, cu vitezele supersonice. Acum plâng în mine, au o suferință a lor care, în cele din urmă, se revarsă și se contopește cu suferința sufletului meu.

Nu, n-o să rezist. Durerea din oase îmi cere, îmi ordonă să mă ridic - doar picioarele mă țin - și să „evadez”. Oriunde, numai să scap de scândura asta care, din pricina căldurii trupului meu, a început să înmugurească, să înflorească cu ghimpi… cu ghimpi înroșiți în foc. Mă înțeapă și-mi arde spinarea. La dracu’! Gata! Nu mai pot. Răbdarea mi-a ajuns la limită. Trântesc cu glas de scandalagiu câteva înjurături grosolane și mă ridic. Mai întâi în capul oaselor, apoi îmi cobor picioarele de pe scândură. Sub tălpi simt ca o binefacere pardoseala rece, de ciment, a camerei. Sunt în picioare!